IV Furtuna

Dimineata cind s-au trezit parea ca baciul nici nu trecuse pe acolo; nici urma de frimitura de brinza, nici sticla de palinca care ramasese pe masa atunci cind au iesit cu totii afara la latratul ciinelui.

-Unde s-o fii dus nocturnul nostru baci, se intreba Raluca?

-Eu as zice mai degraba – chiar a fost el aici? Hai mai bine sa ne pornim la drum inapoi sa ne luam rucsacii de la tipul acela.

Au facut drumul inapoi spre Zanoaga. Rucsacii lor erau unde i-au lasat, nemiscati in pridvor. Tipul statea nepasator linga cabana, iar fetele se plimbau plictisite pe acolo.

-Buna ziua, veniram inapoi dupa rucsaci.

-Si unde ati fost peste noapte? intreba tipul.

-Am dormit in stina de pe deal. A fost cam frig, dar ne-am incalzit cu niste palinca de a noastra, dar si din cea oferita de un baci, care ne-a vizitat pe la miezul noptii.

-Un baci la miezul noptii? intreba tipul.

-Da, fratele celui ucis de fulger, asa s-a recomandat.

-Arata cumva la vreo cincizeci de ani, inalt, slab, cu ochii verzi si parul inca negru?

-Cam asa ceva; era si foarte vesel, ne-a povestit o gramada despre pataniile sale cu oile prin munti. Avea un ciine frumos ciobanesc veritabil, latos, alb-negru, raspunse Matei.

-Nu e fratele celui ucis, e chiar cel ucis de fulger, Palagica, asa i se spune pe aici.

-De necrezut; am vazut o fantoma vesela ! zise Raluca.

-Da, de cite ori apare printre turisti e vesel, asa fu si in viata, un om vesel. Apare doar la anumite intervale, care nu se pot anticipa, mai ales acolo la stina, la miezul noptii, sta pina la trei dimineata, apoi dispare impreuna cu ciinele sau, care a murit odata cu el trasnit.

-L-ai vazut si dumneata? intreba Matei.

-Eu l-am vazut in viata si apoi l-am carat mort pina jos la drum cu targa. De atunci nu l-am mai vazut.

-El zice ca mai trece pe aici, pe la cabanuta dumitale, noaptea.

-El trece acum pe unde pofteste, e liber, tare i-a mai placut viata aici sus pe munti, ca nu se indura sa plece, raspunse tipul.

-Avea un ciine tare inteligent, simteai ca te priveste de parca stia si ce gindesti. Amindoi pareau niste fiinte telepatice, zise Raluca.

-Poi da, ei stiu in ce s-au transformat acuma, zise tipul si isi vazu de treaba inauntru, lasindu-i pe musafiri afara.  Isi luara rucsacii si se departara de cabanuta.

Nu facura nici zece pasi ca tipul ii striga:

-Nu mai este interdictie in caldarea Bucurei.

-Bine, va multumim, raspunsera ei.

Apoi Raluca medita:

-De unde stie oare? Ieri nu-i functiona statia.

-Poate a venit cineva de acolo si l-a anuntat.

-E prea de dimineata, e abia ora noua, nu vad cine a plecat in zori sa-l vesteasca.

-Poate stia inca de aseara si nu ne-a spus. Asta e singura explicatie. Au si ei semnele si intelegerile lor, fii sigura.

Incepusera din nou urcusul printre jnepeni, iar de la saua Judele aveau sa o ia inspre virf apoi spre saua Bucurei. De data aceasta intentionau sa ajunga la lacul cu insulita, fie ce o fi! Desi drumul era cam lung si rucsacii cam grei. Spre seara au ajuns la pajistea dinaintea Portilor Inchise. De acolo urmau doua trei ore de coborire abrupta spre lac. Si-au intins cortul gindind ca e un loc superb sa innopteze. Dar se cam stringeau norii..nu pusera bine cortul ca incepu ploaia cu stropi mari, in rafale. Apoi incepu un vint puternic care aproape le zbura cortul.

-Saua asta nu e loc bun de campare, zise Matei. Cred ca toti curentii se intilnesc aici. Noi doi avem impreuna aproximativ  o suta de kilograme. Daca vintul se inteteste, s-ar putea sa ne zboare cu cort cu tot. Unul din pilonii cortului ceda.

-Ce facem? tipa Raluca speriata.

Matei abia o mai auzea. Afara tuna, fulgera si vintul sulfa cu putere.

-Nu stiu unde putem merge pe o asemenea vreme, zbiera Matei. Nu putem sta decit intinsi la pamint, sub cort, asteptind sa se potoleasca vremea.

Intr-adevar, aceea parea atunci singura solutie. A te ridica in picioare pe o asemenea vreme era moarte sigura. Se rugau doar sa poata ramine acolo unde erau, lipiti de pamint, si fulgerele sa-i ocoleasca…si isi aminteau cit de frumoasa fu noaptea trecuta in comparativ cu asta si ce le spusese baciul despre vremea rea. Probabil ca acum baciul se odihnea, gindeau ei, asemenea vreme sigur nu-i dadea ghes la plimbare. La un moment dat cortul cazu de tot pe ei, iar apa se scurgea pe dedesubt, facindu-I sa alunece usor. Dedesubtul lor erau doua hauri despartite doar de Portile Inchise.

-Gata, s-a zis cu noi, zise Matei.

Simtira o mina puternica cum ii trage din cort afara si ii duce prin negurile furioase, in jos, intr-unul din hauri, peste grohotisul din care se revarsa ploaia ca o cascada. Vedeau doar la un metru in fata, peisajul lor fiind compus din stinci abrupte incoltite de torente. Dar Palagica stia drumul cel bun in jos. Stia si cind cad stincile de sus, cind se rupe muntele, ghemuindu-i printr-o deschizatura si acoperindu-i cu trupul sau ori de cite ori era nevoie. Parea o eternitate de cind coborau printre cascade si stinci, fara sa vada altceva decit potop in jurul lor, in consonanta cu un vuiet inspaimintator, ca si cind se rupeau muntii in doua. Mergeau chiar si in apa pina la briu, apoi au aparut jnepenii si primii copacei, iar apa incepu sa scada si vuietul sa ramina in urma….’Palagica in mijlocul lor, tirindu-i cu cele doua brate puternice ale sale, ei mai mult lesinati, mergind impiedicati intr-o padure tinara la limita jnepenisului’..cam asta fu ultima imagine cu potopul pe care si-o amintira.

index urmator anterior